Tocmai m-am intors de la nunta unor prieteni. Prieteni pe care i-am dobandit datorita faptului ca sunt prietenul iubitei mele Mihaela. Am participat la mai multe intalniri de grup cu colegii ei, si astfel am fost si invitat la nunta Oanei si a lui Andrei.

La inceput am fost sceptic, asa cum sunt de obicei cand intru in contact cu persoane noi, dar ei (grupul de prieteni al Mihaelei) m-au primit, m-au acceptat asa cum sunt eu (“mutulica”, retras, timid, introvertit) in grupul lor si fara sa vreau am inceput sa empatizez cu ei si sa-i consider ca fiind prietenii mei, nu doar prieteni prin alianta…

Pot sa spun ca eram sceptic si in privinta nuntii de asta seara, dar se pare ca am fost surprins. Desi inceputul a fost usor platonic, totusi a fost o petrecere reusita care continua si in  timp ce eu scriu aceste randuri. Le urez inca o data (desi probabil nu vor citi niciodata aceste randuri) “casa de piatra si sanatate cat cuprinde”! Nu stiu din ce motiv, nu imi sunt indiferenti si imi doresc tot ce-i mai bun pentru ei. NU sunt genul care sa-si exprime sentimentele deschis, dar chiar ii consider ca pe niste prieteni adevarati, atat pe ei cat si pe ceilalti prieteni dobanditi prin intermediul Mihaelei.

Ma bucur ca i-am cunoscut, si DA! imi pasa de ei, deci pot spune ca au reusit sa strapunga toate “zidurile” pe care constient sau inconstient le ridic in jurul meu si mi-au ajuns aproape de suflet…

Desi sunt obosit, am vrut sa scriu asta acum, deoarece inca sunt in starea in care pot sa-mi exprim sentimentele liber si pot sa-mi exprim gandurile fara a ma considera penibil sau slab… (Da, prietenii sunt slabiciunea mea, as face totul pentru ei).

Este a doua nunta la care am participat ca invitat direct si pot sa spun ca este prima nunta la care m-am simtit bine, m-am simtit in largul meu, m-am simtit intre prieteni. Este prima data cand nu m-am simtit singur, izolat si marginalizat.

Va doresc multa sanatate si fericire…

Al vostru Adrian ( in momentul asta dupa mai multe pahare de vin, dar nu conteaza ).

Gata, ma duc la somn, pt ca in cateva ore trebuie sa fiu la birou deoarece incepe o noua saptamana de lucru.

A mai trecut un an de cand scriam titlul pentru 22 de ani de existenta … .

In dimineata asta, la ora 6:30 de minute s-au implinit 23 de ani de cand am vazut lumina zilei pentru prima data. 23 de ani…  Unde se grabeste timpul in halul asta, nu stiu… Am impresia ca a trecut pe langa mine.  Azi ar trebui sa fie o zi perfecta (poate ca si este daca ma uit pe geam), dar nu mi se pare decat o alta zi calduroasa in Bucuresti.

Ce am mai facut in ultimul an ? Nu foarte multe, m-am mutat in “casa noua” … da, din nou! Sunt pe punctul… sau aproape de a termina facultatea (mi-au mai ramas cateva restante + licenta de rezolvat) . Lucrez in continuare in acelasi loc.

Am fost usor dezamagit de mesajele primite de ziua mea, plus ca m-am si enervat cu telefoanele care au inceput sa sune inca de dimineata (ora 9) . Si toata chestia asta imi aduce aminte de un post scris de catre Dono – Ziua ta care nu mai e a ta . Persoane care de ani de zile de cand am plecat din orasul natal, s-au trezit acum sa incerce sa ma sune si sa-mi trimita mesaje, cu o zi inainte. Logic ca este greu de tinut minte, ca doar Taierea capului Sf. Ioan Botezatorul se schimba in fiecare an… cand pe 28 cand pe 29 (de 23 de ani, sarbatoarea asta a fost pe 29 august) . Dar deh, se mai intampla.

OK, raspund la mesaj, si spun si ca ziua mea este de fapt maine (adica azi) . Azi dimineata la fix ora 9 (ca si ieri de altfel) primesc din nou mesaj… YEY! I’m so happy she remembered! FUCK THIS!

Trecand peste asta… anul asta n-am ce scrie.

Happy Birthday 2 ME! YEY!!

Poate anul viitor va fi mai bine.

P.S. Multumesc tuturor pentru urari si mesaje (ma refer la cei care au facut-o sincer si nu doar pentru ca “asa se face” ).

Azi e LUNI nu? … DA! Trebuie sa fie LUNI deoarece pana la ora asta deja am adunat cateva sute de mii de injuraturi…

Ce-am injurat? Pai cu ce sa incep ? N-am loc pe server daca le insir pe toate! Hai sa vedem ce-mi mai aduc aminte, ca de nervi am dat si in alzheimer… partial.

Ma trezesc… cu greu ( pe la 9 dimineata ) injurand bineinteles trezitul de dimineata si drumul spre birou care urma sa-l fac… Dureri de cap, paraituri de oase… am imbatranit in Bucuresti.

Ajung la birou… ora 9:53. Ce lucrez eu? Ah.. da! Pai sunt (teoretic) IT Manager si ca si incadrare sunt Administrator retele de calculatoare, in cadrul unei companii din Bucuresti. Practic sunt “seful” departamentului IT.
Si acest departament are urmatorii angajati: Continuare… »

E placut sa calatoresti, sa vizitezi locuri noi, senzationale, deosebite, sau pur si simplu diferite. E placut sa intalnesti oameni apartinand altor culturi, sa-i cunosti, sa te imprietenesti cu ei, sau pur si simplu sa socializezi. E nemaipomenit cata vreme totul ramane nou, cata vreme nu intri in rutina, cata vreme nu devine un fel de a doua casa a ta. Pentru ca atunci, doar atunci, incepi sa vezi defectele, sa faci comparatii in care tara care-ti placea mai mult poate decat propria ta tara, incepe sa para un loc mai negru decat iti parea la inceput.

Ii dau Cezarului ce-i al lui de drept: Grecia e o tara frumoasa in care ai ce vedea, cum sa te distrezi, care are o economie fantastica bazata nu numai pe turism ci si pe agricultura ( de exemplu noi, romanii importam de la greci rosii capsuni, pana si cepe, asta pe langa masline, portocale, ulei de masline s.a.md.) si vorbim de o tara care nu e “dotata de la natura cu campuri imbelsugate in minerale si humus si tot ceea ce are nevoie o planta ca sa creasca mare si frumoasa. Nu domnule, vorbim despre o tara  in care rocile cristaline care ingreuneaza cresterea planetelor predomina, si totusi o astfel de tara a dat lovitura si a invins sansele. Cum? Probabil prin legile care chiar sunt dure, dar care le ofera oamenilor o oarecare siguranta si totodata bunastare. Nu-mi pot explica in totalitate cum a ajuns acest popor ceea ce este astazi. Mai bine zis, nu-mi mai pot explica. Cunoscand mai bine oamenii care intradevar sunt petrecareti si veseli, am descoperit ca asta este si defectul lor cel mai mare. Din cauza asta sunt delasatori si lenesi, iar de multe ori mincinosi,in plus sunt comozi, foarte comozi. Acesta din urma ar fi un lucru bun daca nu ar fi fost intrecuta limita pentru ca oamenii comozi nu sufera de stres, nu?

Si uite asa oamenii care stau prea mult intr-o alta tara incep sa se gandeasca cu drag la oameni din tarisoara noastra draga, macar acolo nu ai pretentii stii exact la ce sa te astepti: platim apa de ploaie, taxe, impozite, spagi eventual, si primim: minciuni, alte taxe, drumuri pline de gropi. politicieni corupti si speranta ca maine o sa fie mai bine , dar siguranta ca maine o sa fie mai prost. Dar e pe fata stim exact la ce sa ne asteptam, stim ca suntem mintiti, stim ca nu va fi mai bine prea curand si ne conformam sau ne adaptam sistemului si devenim si noi corupti. In fond e si asta o modalitate de a supravietui, si in lupta pentru supravietuire scopul scuza mijloacele, sau nu?! Poate ca raspunsul este ca nu, de vreme ce ne consideram evoluati animalelor si traim intr-o societate in care se presupune ca trebuie sa respectam nevoile celor din jur ca sa se respecte ale noastre. Bun, pai si atunci ce facem? Murim de foame?! Si cum putem sa transformam un sistem corupt, daca nu dorim sa ne adaptam sau, mai bine zis, cum putem sa traim intr-o societate corupta fara sa ne adaptam la ea? Muncind?! Dar daca toti colegii de munca sunt corupti, chiar si clienti?! Ce e mai corect sa te adaptezi la acea societate, sau sa devii un martir incercand sa o schimbi?! Iata cateva chestiuni care nu o sa ne deranjeze somnul la noapte. In fond suntem in viata, deci am supravietuit, speram ca o sa mai avem zile si ca o sa ne descurcam cu ele,iar societatea sa faca bors, ce ne pasa de ea cata vreme noua ne e bine?! Dar daca nu ne e bine????…..

PS: Cu drag si dor va trimite un pupic, observatorul vostru de pe plaiurile zeilor olimpici si ai eroilor de legenda

“I’m through with standing in line
To clubs we’ll never get in
It’s like the bottom of the ninth
And I’m never gonna win
This life hasn’t turned out
Quite the way I want it to be”

E greu… sau imi este greu. Sa vad cum toti din jurul meu vor tot mai multe de la mine si atunci cand nu reusesc sa ma ridic la asteptarile lor, mi-e greu sa-i privesc in ochii si sa le citesc dezamagirea…

Mi-e si mai greu, atunci cand vad asta in ochii celor care conteaza… Mi-e greu sa ma trezesc dupa cativa ani si sa-mi dau seama ca am inaintat doar cu o jumatate de pas, mi-e greu sa vad cum visele se transforma in lacrimi de gheata care se sparg de oglinda rece a realitatii. Si mai greu mi-este sa-mi reanalizez toate optiunile si sa vad ca orice as face nu pot invinge timpul… Sa stiu ca duc o lupta care este deja pierduta… Sa stiu care va fi finalul si sa accept ca nu imi este cu putinta sa-l schimb… Sa merg inainte doar din speranta ca poate… poate in ultima clipa voi fi binecuvantat cu forte nebanuite si voi reusi sa schimb totul si sa-mi indeplinesc visele cat timp inca mai conteaza.

Mi-e greu sa privesc in trecut si sa vad de cate ori mi-am calcat pe principii (spunandu-mi “it’s for the greater good”), de cate ori m-am umilit doar din speranta ca voi reusi sa ma ridic si sa pot sa traiesc asa cum imi doresc.

Mi-e greu si sa scriu toate aceste randuri la persoana I. NU vreau sa accept infrangerea… sau nu vreau sa accept ca sunt slab. Cred ca a doua varianta este cea corecta. Nu vreau sa accept ca nu pot fi ceea ce imi doresc, ca nu ma pot ridica prin forte proprii. NU vreau sa accept ca sunt doar mediocru si ca nu pot fi printre cei mai buni…